PSIHOTERAPIA în caz de divorț

 Ratele de divorţ au crescut aproape exponenţial după anii 2000, devenind una din cele mai frecvente cauze ale suferinţei emoţionale.

Deşi motivaţiile aduse în discuţiile despre ce provoacă o astfel de decizie în cuplu ţin de aspecte ale liberalizării legilor care permit cu uşurinţă dizolvarea relaţiilor, o mult mai mare acceptare a familiilor alternative sau extinse, o mai mare securitate financiară individuală care nu mai este dependentă de statusul marital sau mai multă autoîmplinire emoţională şi autonomie, totuşi, la nivel psihologic divorţul este resimţit că fiind un proces dureros cu mari costuri afective directe şi colaterale.

În ultimele decenii s-au realizat nenumărate studii pe eşantioane reprezentative de familii expuse unui proces de divorţ, fiind analizaţi atât copiii implicaţi, temerile şi neîncrederea acestora (Wallerstein, Lewis & Blakeslee, 2000), (Hetherington & KellY, 2012), în care se sugerează foarte explicit că divorţul este cu atât mai dificil cu cât în relaţie neînţelegerile s-au exprimat într-un mod mai agresiv înainte de iniţierea separării.

Au fost analizate până la momentul actual un număr suficient de mare de relaţii (peste 2000 de familii), şi putem susţine cu date statistice faptul că atât adulţii cât şi copiii implicaţi într-un divorţ trec prin perioade dificile şi traumatizante, recuperarea emoţională producându-se lent, uneori cu sechele afective care se vor evidenţia uşor în următoarele relaţii.

Tot aceste studii susţin că tinerii băieţi rămân mai mult în perioada de comportament antisocial, agresiv, depresii sau stimă de sine scăzută, comparativ cu fetele, ceea ce este justificat şi de observaţia din practică terapeutică a faptului că sentimentul pierderii este mai uşor gestionat de femei decât de către bărbaţi.

Această perioadă de reajustare şi revenire la sentimente mai bune poate să dureze până la 2 sau chiar 5 ani, vestea bună fiind că în cazul revenirii, de cele mai multe ori încrederea se recapătă.

Un proces terapeutic ar putea nu numai grăbi revenirea, ci şi trecerea la o nouă etapă în înţelegere a relaţiei de cuplu.

În cazul copiilor participanţi la un proces de divorţ un aspect extrem de relevant constă în încercarea de a nu îi implică în conflictul dizolvării relaţiei părinţilor nici în timpul şi nici după ce acesta s-a produs.

Pentru o altă categorie de adulţi însă, divorţul poate reprezenta o exacerbare a problemelor şi poate duce frecvent la un declin psihologic din care nu mai reuşesc să se recupereze – situaţie în care din nou, parcurgerea unui proces terapeutic ţintit pe acest tip de problema este foarte util pentru a capătă încredere din nou în relaţiile ulterioare.

În cazul terapiei specifice divorţului se identifica cinci zone importante de practică terapeutică , aşa cum au fost ele argumentate de J.K. Rice& Rice în 1986:

  1. Terapia maritală şi de familie
  2. Terapia de criză – intervenţia în criză
  3. Consilierea suferinţei – travaliul pierderii
  4. Consilierea de suport şi educaţională
  5. Dezvoltarea psihologică ulterioară – contientizarea şi evoluţia existenţială

O terapie în cazul separării ar trebui să conţină toate aceste elemente pentru a susţine o persoană care a ajuns într-un astfel de moment în existenţa sa.

În ansamblu ca terapeuţi este necesar să urmărim în primul rând ameliorarea crizei şi a traumelor provocate, care de cele mai multe ori urmează o linie transgenerationala a familiilor, ea fiind predictivă pentru generarea unui asfel de conflict, iar apoi tratamentul constă în explorarea atentă în istoria individuală a partenerilor. Această explorare este esenţială pentru a descoperi şi înţelege în ce mod mişcarea disfunctionala a acestora afectează pe fiecare în parte în generarea conflictelor familiale şi apoi susţinerea modificării deciziilor pentru a face mai departe alegeri mai potrivite.

În etapele 4 şi 5 pe lângă terapia individuală, adiţional, implicarea în programe interventionale de grup poate fi mult mai eficientă pentru participanţi în înţelegerea conştientă şi ajustarea în continuare a vieţii personale şi intime. Un avantaj evident al terapiei de grup este că participanţii primesc cu uşurinţă validarea propriilor sentimente şi a oportunităţilor suportive de rezolvare a problemelor împreună cu alte fiinţe care au trăit experienţe asemănătoare (dar nu neapărat în acelaşi fel).

În perioada de criză funcţionarea zilnică poate fi afectată datorită nivelului crescut de anxietate declanşat în urma şocului evidenţei pierderii. Este o perioada firescă în care pot apărea o serie de simptome aparent psihopatologice ca depresie reactivă sau suferinţă intensă.

Iubirea şi pasiunea pot să dispară, însă ataşamentul poate persista disoluţiei relaţiei în ciuda furiei, trădării şi rănirii sufleteşti. Este o stare destul de frecventă apărută la persoanele care au experimentat un divorţ şi face separarea emoţională foarte dificilă. Negarea de asemenea, poate perpetua ataşamente nerealiste faţă de fostul partener, aspect ce se observă foarte uşor în terapie prin rezistenţă manifestată de cel care încearcă să se desprindă.

Acest management al rezistenţei consider că merită abordat într-un material separat.

Dr Tamara Popescu

Psihoterapeut, Coach, Formator

2018-05-07T06:53:05+00:00